Cand apune soarele, tu cu cine dansezi?

Odata, demult, un misionar strabatea Muntii Stâncosi împreuna cu un tânar indian care-i era si calauza.
În fiecare seara, la acelasi moment al apusului, tânarul indian se îndeparta, se întorcea spre soare si începea sa se miste pe ritmul unei melodii suave si pline de nostalgie pe care o cânta încet. Tânarul care dansa si cânta cu fata spre soarele ce se stingea, era o priveliste care-l umplea pe misionar de o curiozitate plina de admiratie. Într-o zi, îl întreba pe ghidul sau: "Ce înseamna tot acest ritual pe care-l îndeplinesti în fiecare seara?"
"O, e ceva foarte simplu", raspunse tânarul. Eu si sotia mea am compus acest cântec împreuna. Când suntem departe unul de celalalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare putin înainte sa apuna si începe sa cânte si sa danseze. Astfel, chiar daca suntem departe, cântam si dansam împreuna."

(Bruno Ferrero)

Socoteala de Bruno Ferrero 

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de unsprezece ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.
Cu un aer ciudat de oficial, copilul înmână hârtiuţa mamei, care, ştergându-şi mâinile cu un prosop, citi ceea ce era scris acolo:
"Pentru că am smuls buruienile din grădiniţă: 5.000 lire.
Pentru că am făcut ordine în camera mea: 10.000 lire.
Pentru că am fost să cumpăr lapte: 1000 lire.
Pentru că am avut grijă trei după-amieze de surioara mea: 15.000 lire.
Pentru că am luat două calificative "foarte bine" la şcoală: 10.000 lire.
Pentru că am dus în fiecare seară gunoiul: 7.000 lire.
În total: 48.000 lire".
Mama îşi privi copilul în ochi, cu multă blândeţe. În mintea sa reveneau o mulţime de amintiri. Luă un creion şi scrise pe dosul hârtiei:
"Pentru că te-am purtat în pântece timp de nouă luni: 0 lire.
Pentru toate nopţile pe care le-am petrecut veghindu-te atunci când erai bolnav: 0 lire.
Pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist: 0 lire.
Pentru toate prilejurile în care ţi-am şters lacrimile: 0 lire.
Pentru tot ceea ce te-am învăţat zi de zi: 0 lire.
Pentru toate mesele de mic dejun, prânz şi cină, pentru toate gustările şi sandvişurile pe care ţi le-am pregătit: 0 lire.
Pentru viaţa pe care ţi-o dau zi de zi: 0 lire.
În total: 0 lire".

Atunci când în relaţiile personale şi familiale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau nu este iubire.

" Într-o zi călduroasă am pregătit nişte pahare de îngheţată şi le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le cumpere cu câte un sărut. De îndată, copiii se aşezară la coadă pentru a face târguI. Cei trei mai mici mă îmbrăţişară în grabă, înhăţară paharul şi fugiră iar afară. Când veni însă şi rândul fiului meu mai mare, de acum adolescent, din partea lui am primit două sărutări. Mi-a spus zâmbind: «Păstrează restul»". (Bruno Fererro)

Cantec femeiesc de Adrian Paunescu 

 

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

Printesa de Bruno Ferrero 

A fost odata un rege care avea o fiica desteapta foc si foarte frumoasa. Printesa suferea însa de o boala misterioasa. Pe masura ce crestea, mâinile si picioarele-i slabeau, în timp ce auzul si vazul i se împutinau. Multime de doctori încercasera s-o vindece, dar în zadar.

Într-o zi, la curte sosi un batrân despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina în ajutorul printesei bolnave.

Batrânul îi dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: "Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca."
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. În cosulet, zacea un copil, doborât de boala, si mai nenorocit si mai suferind decât ea.

Printesa îsi lasa sufletul cuprins de compatimire si, în ciuda durerilor, lua copilul în brate si începu sa-l îngrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hranea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea noptile, îi vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea îi pricinuiau o mare suferinta si oboseala.

La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineata, copilul începu sa zâmbeasca si sa mearga. Printesa îl lua în brate si începu sa danseze râzând si cântând, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.


Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrana;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apa;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încalzit;
când sufar, trimite-mi pe cineva pe care sa mângâi;
când crucea mea începe sa fie prea grea, da-mi crucea altuia s-o împart cu el; 
când sunt sarac, adu-mi pe cineva care e în nevoie;
când nu am timp, da-mi pe cineva pe care sa-l ajut o clipa;
când ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care sa-l încurajez;
când simt nevoia de a fi înteles, da-mi pe cineva care sa aiba nevoie de întelegerea mea;
când as vrea ca cineva sa aiba grija de mine, trimite-mi pe cineva de care sa am grija;
când mâ gândesc la mine, îndreapta-mi gândurile catre altii.